Fie că ești un romantic incurabil sau tocmai te-ai îndrăgostit nebunește si nu găsești cuvintele potrivite să exprimi ceea ce simți, poți apela oricând la poezii de dragoste scrise de poeți români. În literatura româna vei găsi cu siguranță cele mai frumoase poezii de dragoste din care să te inspiri, ba chiar cea mai lungă poezie de dragoste din lume. Da, este chiar Luceafărul!
Iți propunem astăzi 5 poezii de dragoste scrise Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Lucian Blaga și Adrian Paunescu.
Cel mai cunoscut, iubit și apreciat poet, eternul îndrăgostit și etalonul național al romanticului nefericit, cu un destin tragic demn de cel al marilor îndrăgostiți din cultura universală rămâne Mihai Eminescu. Nu ai cum să nu găsești în versurile lui dulcele sentiment al iubirii, precum și zbuciumul disperării, al căutării neobosite.
Apropo, voi știți cum o alinta romanticul Eminescu pe Veronica Micle? Vă spunem noi, din scrisorile lui către ea aflăm că îi spunea: Cuță, Poțoțoni, Momoți, Veronicuță, Nicuță, dulcea mea copilă, îngeraș, dar cel mai adesea Veronica era “Dulcea mea Doamnă”.
Din neprețuita listă de poezii de dragoste scrise de Eminescu, am ales una mai puțin citată, dar extrem de frumoasă, o capodoperă a iubirii neâmpărtășite. Din Viata lui Mihai Eminescu, o biografie romanțata scrisă de George Călinescu aflăm o poveste interesantă, anume că, Eminescu, văzând pe stradă doamnă extrem de frumoasă, pentru care a simțit pe loc o atracție irezistibilă, a urmărit-o până acasă și și-a petrecut noaptea ascuns în vestibulul casei acesteia. Oare așa a apărut “Pe lângă plopii fără soț.” ?J
Pe lângă plopii fara soț – Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soț Un chip de-a pururi adorat
Adesea am trecut; Cum nu mai au perechi
Mă cunoșteau vecinii toți – Acele zâne ce străbat
Tu nu m-ai cunoscut. Din timpurile vechi.
La geamul tău ce strălucea Căci te iubeam cu ochi păgâni
Privii atât de des; Și plini de suferinți,
O lume toată-nțelegea – Ce mi-i lăsară din bătrâni
Tu nu m-ai înțeles. Părinții din părinți.
De câte ori am așteptat Azi nici măcar îmi pare rău
O șoaptă de răspuns! Că trec cu mult mai rar,
O zi din viață să-mi fi dat, Că cu tristeță capul tău
O zi mi-era de-ajuns; Se-ntoarce în zadar.
O oră să fi fost amici, Căci azi le semeni tuturor
Să ne iubim cu dor, La umblet și la port,
S-ascult de glasul gurii mici Și te privesc nepăsător
O oră, și să mor. C-un rece ochi de mort.
Dându-mi din ochiul tău senin Tu trebuia să te cuprinzi
O rază dinadins, De acel farmec sfânt,
În calea timpilor ce vin Și noaptea candelă s-aprinzi
O stea s-ar fi aprins; Iubirii pe pământ.
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cine nu a citit niciodată poeziile lui Nichita Stănescu nu are voie să spună că iubește poezia. Forța, amplitudinea și profunzimea scrierilor sale îl plasează pentru totdeauna în galeria restrânsă a inovatorilor lingvistici. Vă lasam să-l descoperiți singuri. Azi vă propunem un poem magnific, pe care îl putem încadra perfect în categoria de poezii de dragoste scurte.
Poem – Nichita Stănescu
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…
Stins din viață mult prea devreme, la doar 21 de ani, Nicolae Labiș întruchipează poetul tânăr, ambițios și extraordinar de talentat. Supranumit de Eugen Simion „buzduganul unei generații”, Nicolae Labiș rămâne în literatura noastră cu memorabila „Moartea Caprioarei”, precum și cu nenumăratele poezii dedicate pădurilor de tisă din zona natală. Astăzi, însă, am ales pentru voi un fragment din „Primele iubiri”.
Primele iubiri – Nicolae Labis (4)
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
De faţa ta curată ca zorile de vară, Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De părul tău de aur împletit. De dincolo de ochii mari şi grei,
Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Văpăile din inimi, acest pojar nestins, Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Ideile, îmbrăţişate strâns. Fără de care n-aş putea trăi.
Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
De la Lucian Blaga, un om de cultură cu o extraodinară și vastă carieră în domeniul filozofiei, poeziei, dramaturgiei, dar și al jurnalismului și mediului universitar și diplomatic, ne-au rămas moștenire poezii superbe de dragoste. E greu de ales cea mai frumoasă poezie de dragoste sau poezii de dragoste pentru el, dar ne-am oprit asupra unor versuri care exprimă cel mai bine ideea de cuplu ca un tot unitar, de legământ, de durabilitate: Cântec în doi.
Cântec în doi – Lucian Blaga
Și vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustam
cu miere-amestecat veninul.
Doi suntem gata s-ajutăm
brindușile ardorii
să înflorească iar’ în noi
Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoara-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi —
nu știm, dar suntem doi.
Unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani, cel care a condus timp de 13 ani (1973 – 1985) fenomenul cultural numit „Cenaclul Flacăra” este Adrian Păunescu. Pentru cei care nu știu, versurile publicate de Adrian Păunescu de la debutul său din 1965 și până în 2003, au fost reunite și publicate în volumul „Cartea Cărților de Poezie” pe care îl găsiți permanent în libraria online a CLB . Volumul reprezintă integrala poeziilor apărute în volume, dar și un capitol de versuri inedit, și are nu mai puțin de 1776 pagini.
Astăzi vă propunem un fragment din eternele versuri ale poeziei de dragoste de viață „Totuși, iubirea”.
Totusi, iubirea – Adrian Paunescu
Și totuși există iubire
Și totuși există blestem
Dau lumii, dau lumii de știre
Iubesc, am curaj și mă tem.
Și totuși e stare de veghe
Și totuși murim repetat
Și totuși mai cred în pereche
Și totuși ceva sa-ntâmplat.
Pretenții nici n-am de la lume
Un pat, întuneric și tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Rețele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezește-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scriși în numele meu.
…