Audiente cu ciudati

Un volum de proză scurtă. O poveste condusă de autor – care îşi asumă şi rolul de personaj, şi pe cel de regizor, şi pe cel de spectator –, dar susţinută de înaltul demnitar prin cabinetul căruia se perindă un extraterestru, un fabricant de istorie autentică, I.V. Stalin, un măcelar de personaje, un iconoclast şi mulţi alţii… Acelaşi decor în care se petrec, în decurs de câteva zile, o seamă de întâmplări care, dacă n-ar friza absurdul beckettian, n-ar fi exclus să poată fi chiar adevărate. Certă e însă comedia. Amară.

Am citit Cartea cu audienţe – aşa îşi intitulase Ion Bucheru prima variantă (1992) a volumului de faţă, recent apărut la Editura Semne – acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, privind personajele şi ascultându-le vocea. Cineast, om de televiziune, jurnalist şi scriitor, Ion Bucheru desenează personajele cu mână sigură şi le face să vorbească firesc şi convingător pentru statutul fiecăruia în parte. I-am spus atunci că aştept dramatizarea şi… neapărat spectacolul. Până la spectacol însă, iată, a apărut ediţia revăzută şi adăugită, cu o copertă semnată de regretatul caricaturist Albert Poch: Audienţe cu ciudaţi.

Şi a doua lectură, tot pe nerăsuflate şi prin grila unei excelente dramatizări pe care acum o consider obligatorie. Fiecare întâlnire a înaltului demnitar cu câte un ciudat este o demonstraţie de virtuozitate. De la dialog la mizanscenă. Da, mizanscenă. Pentru că povestirile sunt, pentru cei care preferă teatrul, caiete de regie sui generis, iar pentru cei care aleg filmul, pur şi simplu, decupaje regizorale. Ai senzaţia că autorul nu scrie, nu descrie, ci transcrie ceea ce deja i s-a derulat pe retină. Dominanta este vizualul: „Prin uşa întredeschisă se strecură un bărbat înăltuţ, surprinzător de spilcuit – după cât de sărac fusese prezumat – care se apropie de birou cu paşi mici, aproape tiptil. Cam la jumătatea drumului execută o plecăciune adâncă, de cavaler medieval sau de credincios în faţa altarului. Continuă să înainteze la fel de furişat, până când gazda îl invită cu un gest să ocupe unul din cele două scaune aflate în faţa biroului. Insul se aşeză într-o dungă, atingând numai cu un cap de femur muchia scaunului mare şi confortabil.“ (Portretul politicianului la tinereţe: un militant pentru propăşirea satului). Iată acum un gros plan care nu prea îi lasă cititorului loc pentru imaginaţie: „Un nas lung şi subţire, plantat în mijlocul feţei vânăt-roşiatice, ascuţită ca o lamă; doi ochi extrem de apropiaţi, cu globii mişcându-se permanent în orbite pentru a nu li se putea prinde privirea, ascunşi sub nişte ochelari cu rame groase, negre; o gură cu buze subţiri, de om rău, se ţuguiau într-un tic nervos la două-trei cuvinte odată.“ (Măcelarul de personaje).

Tema? România! Cum poate fi ţara salvată sau cum se poate profita de ea cu eficienţă maximă. Cum ar fi putut fi şi cum este. Personaje reale, atât de reale, încât par sută la sută inventate. Despre absurdul contingentului. Despre tragedia utopiei. Şi despre logică: „Apropo, o ultimă întrebare – pentru azi: ce este de fapt un consilier? – Un om care cunoaşte foarte bine un anumit domeniu, un fel de autoritate în materie, care mă sfătuieşte… – Dacă ştie atât de bine ce şi cum pentru acel domeniu, de ce nu hotărăşte el? De ce specialistul în problemă este subordonat deciziei unei persoane mai puţin sau deloc competente? Prima întrevedere între cei doi s-a încheiat printr-o tăcere prelungită; a doua, nu ştiu să mai fi avut loc.“ (Un extraterestru)