Testamente tradate

Traducere și note de Vlad Russo

Cu cât un scriitor sau un compozitor e mai mare, cu atât crește și tentația interpretărilor abuzive: posteritatea riscă să-i falsifice opera de dragul scandalului biografic sau pentru a se conforma clișeelor artistice în vigoare. Aceasta e tema pe care Kundera o dezvoltă în variațiuni în Testamente trădate, urmărind în paralel evoluția romanului și a muzicii, iar exemplele sale țin de răscrucea artistică a secolului XX. Criticii pot ignora ce e pur și simplu literatură într-o povestire de Hemingway doar pentru a o citi în cheia vieții scriitorului, dirijorii pot opera tăieturi în compozițiile lui Stravinski fiindcă așa li se pare lor că „sună“ mai bine. Cele mai pregnante exemple invocate de Kundera sunt însă Kafka și Janácek: amândoi îi datorează enorm lui Max Brod, amândoi au fost trădați (în spiritul artei lor) de același Max Brod, cu cele mai bune intenții și cu totală neînțelegere. Testamente trădate, carte pentru care i s-a acordat în 1993 Prix Aujourd’hui, este avertismentul grav și ironic al lui Milan Kundera asupra orbirii care însoțește indiscreția.

„Arta europeană a romanului este trama unificatoare a Testamentelor trădate, dar această tramă se dedublează în două discursuri care, la rându-le, se împletesc: un discurs istoric, ce poate fi considerat aproape obiectiv, despre cele trei vârste ale creației romanești și unul intim, furios, angoasat, orgolios despre locul pe care și-l atribuie Kundera în această istorie. Acest ultim discurs este cel care ne interesează cel mai mult și care ne emoționează.“ — Le Monde