Nerabdarea inimii

1913. Într-un orăşel austriac de garnizoană, ofiţerul de cavalerie Anton Hofmiller e invitat la castelul bogatului proprietar Kekesfalva. Cînd petrecerea e în toi, tînărul o invită la dans pe fiica gazdei, fără să ştie că e paralizată – iar apoi, vrînd să-şi repare stîngăcia, face greşeli după greşeli, pe care le pune pe seama a ceea ce Stefan Zweig numeşte „nerăbdarea inimii”. E singurul roman pe care Zweig l-a scris pînă la capăt, iar personajele sale sînt martori năuci ai propriei catastrofe, simboluri ale unei civilizaţii în plin dezastru, dar care nu găseşte puterea să se împotrivească ritmului ameţitor al unui ultim vals. Strălucitor şi rafinat, scrisul lui Zweig e ceea ce rămîne din lumea înghiţită de nebunia secolului XX. O sfîşietoare poveste de dragoste, în care vedem cum soarta îi face orbi pe-aceia pe care vrea să-i piardă.

„Există două feluri de milă. Una, lipsită de curaj şi sentimentală… de fapt doar o nerăbdare a inimii… şi cealaltă… singura care contează, mila nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi e decisă să sufere răbdătoare împreună cu celălalt şi să reziste pînă la ultima consecinţă a efortului său şi chiar dincolo de aceasta. Numai dacă mergi pînă la sfîrşit, pînă la finalul definitiv şi amar, numai dacă posezi o cantitate inepuizabilă de răbdare îţi poţi ajuta semenii. Numai dacă prin aceasta eşti dispus să te jertfeşti pe tine însuţi – atunci şi numai atunci!”

„În Nerăbdarea inimii, Zweig urmăreşte cronica unei relaţii tragice, fără speranţă, dar o face în aşa fel încît nu-şi descurajează cititorul, nu-i fură entuziasmul, într-o poveste plină de capcane psihologice pe care numai un scriitor cu experienţă şi un om care a trăit multe poate spera să le depăşească.” (The New York Times)

„Zweig are o abilitate impresionantă: aceea de a ne face să-i citim romanul de parcă schimbările emoţionale violente ale personajelor sale ar fi şi ale noastre.” (The Sunday Telegraph)