Primul om

În 4 ianuarie 1960, pe drumul de întoarcere la Paris dinspre casa din Lourmarin, maşina în care se afla Albert Camus se izbeşte de un platan, iar scriitorul moare pe loc. Pe scaunul din spate al automobilului este găsită o geantă cu un manuscris intitulat Primul om. Ultimul roman al scriitorului a rămas neterminat: o probă originală a geniului său, care permite cititorului să se apropie de personalitatea lui şi să-i savureze din plin scriitura, mai exaltată şi pasionantă aici decît în alte cărţi. Inspirat din propria viaţă şi din copilăria petrecută în Algeria, Camus îşi propunea, ambiţios, un roman în trei părţi: numai prima a fost scrisă, în vreme ce a doua este doar schiţată, iar ultima lipseşte cu totul. Scriitorul se întoarce, aici, spre lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult: tatăl, mama, învăţătorul, străzile Algerului. Şi, din mijlocul sărăciei, al muncii din copilărie şi-al războiului, răzbate, totuşi, fericirea tinereţii.

„Citi pe mormînt data naşterii tatălui său, pe care des-coperi cu prilejul acela că n-o cunoştea. […] Brusc, îl izbi un gînd care-l zgudui aproape fizic. Avea patruzeci de ani. Omul înmormîntat sub lespedea aceea şi care fusese tatăl său era mai tînăr decît el.
Şi valul de tandreţe şi de milă care-i umplu brusc inima nu era mişcarea sufletească ce-l poartă pe fiu spre amintirea tatălui dispărut, ci compasiunea emoţionată pe care un om matur o resimte în faţa copilului pe nedrept asasinat – ceva nu era aici în ordinea firească a lucrurilor şi, la drept vorbind, nu exista nici o ordine, ci doar nebunie şi haos acolo unde fiul era mai în vîrstă decît tatăl. Înşiruirea timpului însuşi se sfărîma în jurul lui, nemişcat între acele morminte pe care nu le mai vedea, iar anii încetau să se mai orînduiască urmînd acel mare fluviu care curge spre propriul capăt.” (Albert Camus)