Lupul si Catedrala

„Datul cu sâk din Isarlâk, taclaua levantină, adică savurarea neantului valah pe fond utopic de purpură bizantină, hagialâcul frenetic la originile pierzaniei, mântuirea prin autodevorare și iluzia amânării perpetue a nimicniciei prin velocitate logoreică sunt – împreună cu puseul antioccidental (recte: anti-Yalta) și rusofilia dublată de sovietofobie – figurile testamentare ale lui I.D. Sîrbu. În context, Lupul și Catedrala este feeria unei recluziuni dialogate cu sfârșit sacrificial (lupul carpatin, în sfârșit coborât mesianic din munte, este împușcat în fața catedralei ca un Zamolxe revenit invariabil în preatârziul unei etnii care și-a uitat/pierdut demult sinele) și mesaj extenuat prin suprasolicitare...
Deși fascinat de povestire… Ion D. Sîrbu este un prozator de idei și un moralist obsedat de ideea națională. Prea puțin preocupat de rotundul construcției epice, el descentrează cu bună (și veselă) știință masa narativă, în favoarea digresiunilor largi, a ospățului reflexiv. Eu proteic, el se difuzează voluptuos în contrarii psihologice, în socialistul bovaric sau evreul Talmudist, în meșterul zidar cu suflet de Noe blagian și persuasiune aproape iezuită ori în contele maghiar măcinat de soarta Imperiului.” (Dan C. Mihăilescu)

„Odată cu lectura operei lui Ion D. Sîrbu, poate începe operațiunea de realcătuire a poporului român.” (Monica Lovinescu)

„Dacă acțiunea din Adio, Europa! posedă calitatea rară să se desfășoare în plină epocă ceaușistă (perioadă ocultată literar și astăzi pentru prea multele complicații intelectuale la care a dat loc) și-i redă nota «ubuescă» specifică, momentul evocat de Lupul și Catedrala aparține anului 1956, respectiv perioadei «dejiste». Autorul adoptă aici stratagema utilizată de majoritatea confraților săi: situează marasmul social-moral pe care-l descrie într-o vreme considerată depășită, prin înlăturarea «abuzurilor» și restaurarea legalității de către noul conducător al partidului…
Recitit, după ce fusese încheiat, romanul nu i-a plăcut lui I.D. Sîrbu, care-l găsea «hibrid». (Se poate ca și opinia aceasta să fi influențat critica la lăsarea cărții mai în umbră față de Adio, Europa!. Autorul putea regreta doar că îngroșase în Lupul și Catedrala semnele de ameliorare a sistemului socialist, odată cu dispariția lui Stalin, sperând a face astfel romanul publicabil. Încolo, el nu e deloc inferior celuilalt. Dacă virulența critică rămâne aici mai domolită, în schimb intervin niște calități pe care nu le are Adio, Europa! O remarcabilă forță de fantazare, în primul rând: porțiuni mari din roman se încheagă în viziuni greu de uitat… Nu puține scene au poezie; exaltantă, când eroii ascultă concertul de orgă din Catedrală; comică și stranie în luminișul pădurii, unde filosoful bețiv le vorbește copacilor; înaltă, oprind respirația, la sosirea lupului. În sfârșit, prin factura lui realist-magică, romanul Lupul și Catedrala se prezintă mai modern ca Adio, Europa!, narațiune croită după modele din secolul al XVIII-lea.” (Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann)