Pas in doi

La 32 de ani, Russell Green are totul: o sotie uimitoare, o fiica iubitoare de sase ani, o cariera de succes in calitate de director publicitar si o casa de senzatie. Isi traieste visul, iar centrul universului sau este insasi casnicia cu Vivian. Dar, sub pojghita stralucitoare a acestei existente perfecte, incep sa apara fisuri si nimeni nu este mai surprins decat Russ atunci cand viata i se da peste cap. In cateva luni, Russ trezeste fara slujba, fara sotie, ingrijindu-si singur fiica si incercand sa se adapteze la o realitate noua si incurcata. Aruncandu-se in nebunia vietii de parinte singur, Russ se imbarca intr-o calatorie temerara si plina de satisfactii – una care ii va pune la incercare abilitatile si resursele sale emotionale dincolo de tot ceea ce si-a imaginat vreodata.
fragment din roman:

"Dupa ce i-am stins luminile si m-am gandit ca am ajuns in punctul in care nu mai puteam tine pasul cu London, am mers in garaj si mi-am scos bicicleta afara. O aveam de ani de zile si, ca si bicicleta lui London, era mai mult neglijata decat deteriorata. Am curatat-o si am uns-o, am adaugat vaselina la pinioane si am umflat rotile inainte sa o incerc la o plimbare.
Era destul de buna, m-am gandit, si intrand inapoi in casa, mi-am asezat laptopul pe masa din bucatarie. Am intrat pe YouTube si m-am uitat la mai multe reclame diferite ale lui Cal Worthington, gandindu-ma ca Taglieri avea dreptate, cantecelul era vesel si batranul Cal il avea mereu pe cainele lui Spot, care era intotdeauna un animal exotic. Spoturile erau memorabile, dar totul se rezuma la a face negustorie. Nu e de mirare ca un copil ar vrea sa-l intalneasca pe furnizorul de masini, dar nu eram atat de sigur ca ar inspira clientilor din teren increderea necesara ca avocat.
M-am uitat din nou la reclamele lui Taglieri. Dupa aceea, am notat numarul de telefon pe un carnetel si am potrivit numerele cu literele, intrebandu-ma daca as fi putut inventa un cuvant sau doua ca sa fac numarul de telefon mai usor de tinut minte. Nu mi-a venit nimic imediat in minte cu numarul pe care-l avea, dar daca ar fi adaugat un al doilea numar de telefon gratuit, poate ca as fi putut face ceva. Mai intai m-am gandit doar sa-i scriu numele de familie, dar erau opt litere si sapte cifre, asa ca nu ar fi mers, chiar daca oamenii isi puteau aminti cum sa rosteasca Taglieri, ceea ce era indoielnic. Puteam face ceva de genul C-A-S-T-I-G-A sau T-A-G-I-S-I-T sau chiar B-U-L-L-D-O-G, dar niciunul dintre acestea nu parea foarte potrivit. Speram sa-mi vina in minte ceva mai bun.
Desi stiam ca afacerea lui Taglieri ar avea de castigat din alte forme de publicitate, m-am concentrat mai intai asupra reclamelor, pentru ca, stiam ca era o limba pe care ar fi inteles-o. Cum puteam atunci sa le fac mai bine - si destul de diferite - ca sa-l ademenesc sa faca schimbarea? Am petrecut urmatoarele cateva ore notand mai multe idei pana cand incepusera sa prinda forma: Sa, renunte la birou si la costum, in schimb, sa-l aratam pe Taglieri in afara tribunalului, intr-un pulover, aratand prietenos, precum cineva caruia ii pasa cu adevarat. Un scenariu similar, dar mult mai... familiar si lejer in atitudine si mod de vorbire.
Cu siguranta diferite, dar nu eram sigur ca se ridicau chiar la nivelul lui Cal Worthington. Poate pentru ca eram obosit, dar continuand insa sa ma joc cu diverse sloganuri si idei de imagini, mintea mea se tot indrepta spre ridicol. Ai vrut negustorie pura? Ce zici sa, te imbraci intr-un costum de supererou si sa treci prin usi ca sa invingi directorii rai de asigurari? Sau ce zici sa te sa infasor in steagul american pe care sa pun imagini cu vulturi plesuvi, ca sa aratam cat de incredere poti fi? Sau poate ai vrea sa te pun sa faci lucruri interesante, cum ar fi sa spargi placi de lemn ca un expert in karate, ca sa arati ca esti pregatit sa faci orice este nevoie ca sa castigi?
Pe masura ce mi se derulau imaginile in minte, ma trezeam razand din cand in cand, chiar daca nu ma puteam imagina vreodata folosindu-le. Creativitatea si originalitatea erau in regula, dar oamenii raniti nu voiau prost gust. Ei aveau nevoie de cineva cu experienta si tenacitate si de incredere, si am fost izbit de ideea ca, in loc sa incerc sa fac toate acestea singura reclama, as putea capta acele idei in mod individual, intr-o serie de reclame... "