Vitelul de aur. Talcul dobanzii

Antonio îi spune lui Shylock: "Or is your gold and silver ewes and rams?" ["Ţi-e aurul berbec, arginţii miei?" - Traducerea din 2012].

În acest punct al examinării textului shakespearian, este oportun să aruncăm o privire asupra originilor istorice ale dobânzii: dobânda la credit pare că este practicată în agricultura sumeriană, în al patrulea mileniu i.e.n., fiind sugerată natural de capacitatea de germinare a seminţelor împrumutate, sau de capacitatea masculior împrumutaţi (berbeci/ţapi/tauri) să fertilizeze; astăzi, încă, la ţară, după ce l-a împrumutat pentru montă, proprietarul taurului este îndreptăţit la un viţel (la oraş, merge la căţei).

Cuvântul sumerian (şi egiptean) pentru dobândă - "mas" - mai înseamnă şi "viţel" (taurinele joacă rolul banilor şi al dobânzii şi la Homer).

Dar, în epocă, datoria în cereale şi implicit dobânda erau anulate dacă anul agricol se sfârşea prost, iar, astfel, împrumutatul, în mod natural, nu avea cum să le mai returneze (probabil că regimul împrumutului în animale urma un tipic similar).

Poate să pară o coincidenţă că, în subiectul dobânzii, Shakespeare pune în gura lui Shylock relatarea episodului biblic despre berbeci şi miei bălţaţi.

Dar nu este.

În antichitate şi ulterior, rolul banilor a fost jucat de cel puţin 173 de obiecte şi materiale, conform cercetărilor.

În Sumer, Asiria si Egipt rolul banilor a fost jucat de orz şi argint, ceea ce a făcut să fie extrapolată ideea de dobândă de la seminţele de orz asupra împrumuturilor în metal, de asemenea, deşi argintul nu are capacitatea să se reproducă.

Ei bine, această eroare de la originea dobânzii este semnalată cu precizie de Shakespeare, în replica lui Antonio:

"Antonio

[...] If thou wilt lend this money, lend it not

As to thy friends; for when did friendship take

A breed for barren metal of his friend?

But lend it rather to thine enemy,

Who, if he break, thou mayst with better face

Exact the penalty."

Cuvintele subliniate încifrează istoria dobânzii, într-un aliaj cu ostilitatea creditului cu dobândă: "de când prietenia s-a prăsit din metalul sterp al prietenului?"

Ignorând istoria dobânzii, traducătorul în româneşte din 1912 nu găseşte înţelesul cuvintelor subliniate de mine şi pur şi simplu le elimină:

"Antonio

[...] De-mi împrumuţi cea sumă, n-o da ca la prieten,

Ci ca la duşman dă-mi-i, căci dacă nu-i plătesc,

Ai cel puţin plăcerea la termen de a cere

Să-ţi iei deplin pedeapsa."

După o sută de ani, traducătorul din 2012 se află în aceeaşi situaţie, dar vrea să respecte numărul de versuri din original, aşa că prezintă o versiune de respiraţie proprie, legată doar părelnic de Shakespeare:

"Antonio

[...] Tu nu dai

Acest metal din pură prietenie

Şi să-nmulţeşti arginţii prin dobânzi

Ştii bine că-i un lucru păcătos.

Iar dacă banii merg la un duşman,

Cu-atât mai rău, de nu-i înapoiază,

Îl pedepseşti."

Faptul că banii ar fi producători sau sterpi a fost un subiect central în controversa scolastică a Evului Mediu târziu asupra dobânzii, fiind preluat de la Aristotel.

Mi-ar conveni să spun că "viţelul de aur" (turnat de iudei sub ministeriatul lui Aaron, în răstimpul celor patruzeci de zile cât Moise a lipsit, ca să primească Tora pe Muntele Sinai) nu era cioplitura vreunui chip de zeu, ci doar un simbol pentru dobândă.

Simbolul poate fi idol, fără vreun zeu îndărătul lui.

Păcatul închinării la "viţelul de aur" ar fi putut sta în ceea ce reprezintă viţelul însuşi, mai mult decât în infidelitate; Porunca "Să nu te închini la chip cioplit" ar contura mai pronunţat îndemnul la viaţă spirituală (care întotdeauna a plutit în jurul acestui comandament), mai degrabă decât semnificaţia iconoclastă.

Ideea mi se pare într-atât de spectaculoasă încât nu vreau să o cercetez mai mult, de teamă să nu găsesc elemente care să o infirme - prefer să mi-o însuşesc drept simbol propriu pentru întregul acestui text şi să îl intitulez chiar aşa - "Viţelul de aur".

Sper să nu deranjeze pe nimeni că Ilf şi Petrov sunt aceia care au folosit primii acest titlu, pentru că, după cum se vede, deşi sunt aceleaşi cuvinte, al meu are cu totul altă semnificaţie.

În aceeaşi notă de asociere liberă, minotaurul cretan este un ecou al viţelului de aur, deoarece camera centrală a Labirintului adăpostea tezaurul, un cuvânt care îngemănează taurul cu aurul şi cu Tezeu (şi să nu uităm că rămăşitele tribului lui Beniamin, după ce a fost decimat de celelalte unsprezece triburi ale lui Israel, s-au refugiat pe mare, în Grecia continentală, în Spania şi... în Creta).

NOTA 3

Suma de 3000 de ducaţi (aproximativ, echivalentul a 400 de mii de dolari americani de astăzi) cu care se împrumută Bassanio poate fi considerată exorbitantă ca investiţie să se califice pentru riscanta loterie la mâna Portiei, mai ales prin comparaţie cu, de pildă, veniturile unui maistru constructor de nave (persoană considerată foarte competentă), din Veneţia medievală, al cărui salariu cu greu putea depăşi 8,3 ducaţi pe lună (cam o mie de dolari, astăzi).

Ducaţii (de la "duce" - "doge") de aur veneţieni au reprezentat moneda acceptată internaţional, în Europa Evului Mediu: ducaţii veneţieni au fost emişi ca răspuns al devalorizării monedei bizantine.

Menţinut la puritatea de 24 de carate timp de şapte secole, prezenţa aurului din moneda "solidus" (4,45 grame), a Imperiului Bizantin, a început, din 1030, să se împuţineze, pălind până aproape de zero, în 1080 (din cauza războaielor); "solidus" a fost înlocuit în 1092, cu moneda "hyperpyron" (numită "bezant" de negustorii italieni), care, din pornire, a avut aur de 20.5 carate. Dar "hyperpyron"-ul însuşi a suportat o devalorizare graduală, la 18 carate şi ulterior, la 15 carate, în 1282, sub Mihail al VIII-lea Paleologul (cel care, în 1261, a recucerit Constantinopolul de sub dominaţia latină, îndepărtându-l pe Balduin al II-lea).

Doi ani mai târziu, în 1284, Marele Consiliu Veneţian a introdus ducatul din aur - 3,545 grame de aur cu puritatea de 99,47% (cea mai înaltă pe care o putea obţine metalurgia medievală).

Dacă Shylock ar fi intenţionat ca, pur şi simplu, să-l ucidă pe Antonio, atunci, cu certitudine, nu ar fi cheltuit pentru asta 3000 de ducaţi (pe care, de altfel, nici nu-i deţine în acel moment, astfel că trebuie să se împrumute, la rândul său), ci ar fi găsit asasini incomparabil mai ieftini.

Privită cu seriozitate, ecuaţia acestei intrigi sugerează că intenţiile reale ale Shylock sunt mai ample, urmărind să se folosească de sistem, împotriva sistemului:

"Am să pun în practică toate lecţiile de rău ce-mi daţi şi de voi putea, îmi voi întrece dascălul." (Actul III, Scena 1)

Şi o face, într-adevăr.