Paula

Isabel Allende: douazeci si opt de carti publicate • traduceri in peste cincizeci si doua de limbi • peste saptezeci si sapte de milioane de exemplare vandute in intreaga lume. 
 

In decembrie 1991, la douazeci si sapte de ani, Paula, fiica lui Isabel Allende, diagnosticata cu porfirie, are un acces grav si intra in coma. Pana. in decembrie 1992, cand organismul ei inceteaza sa lupte cu boala, este tintuita la pat, inconstienta. Paula este in acelasi timp o cronica a celei mai cutremuratoare experiente pe care o poate traversa o femeie si o poveste personala depanata la capataiul bolnavei. Scrisa cu o dezarmanta onestitate, cartea contureaza portretul emotionant al unei femei sensibile si puternice, care isi sublimeaza suferinta si iubirea prin forta magica a fictiunii. 

Numai o scriitoare cu talentul lui Isabel Allende putea sa transforme aceasta tragedie intr-o explorare a tuturor trairilor omenesti. - Publishers Weekly 

Cea mai emotionanta, cea mai personala si mai intima dintre cartile pe care le-a publicat Allende pana in prezent. - La Tarde 

Paula este un sfasietor mesaj de ramas-bun. - Chicago Tribune 

O poveste cutremuratoare. Un imn inchinat sperantei si vietii. - Miami Herald

Traducere din limba spaniola de Cornelia Radulescu. 

"Presimtirile cele mai rele ma cuprind noaptea, cand numar orele pana se aud primele zgomote ale zorilor, cu mult inainte de prima geana de soare, si abia atunci adorm adanc, ca moarta, lipita de vesta gri de casmir a lui Willie. Mi-a adus-o la prima sa vizita, de parc-ar fi stiut c-o sa stam mult timp despartiti. Haina asta incarcata de amintiri simbolizeaza pentru mine aspectele magice ale intalnirii noastre. In primele saptamani luam niste pastile albastre, unul dintre multele si misterioasele leacuri pe care mama le prescrie la inspiratie, extragandu-le generos dintr-o sacosa mare in care aduna de-a valma medicamente din vremuri imemoriale. Odata mi-a injectat o doza dubla dintr-un tonic pentru cazuri de slabiciune extrema, dobandit in Turcia cu nouasprezece ani in urma, de era sa mor. Pastilele albastre ma cufundau intr-o somnolenta confuza, din care ma trezeam privind crucis si-mi trebuia o jumatate de zi sa ma pun in functiune. Ulterior am descoperit pe o straduta din apropiere o far-macie minuscula unde vindea o farmacista lunga si uscata, imbracata in negru si incheiata pana la gat, careia i-am impartasit problemele mele. Mi-a vandut un flacon negru cu valeriana si acum visez mereu acelasi vis, cu mici variatii. Visez ca sunt tu, Paula, ca am parul tau lung si ochii tai mari, mainile tale cu degete fine si verigheta ta, pe care mi-au dat-o la spital cand te-ai imbolnavit. Mi-am pus-o pe deget ca sa n-o pierd si n-am mai scos-o. Cand ai sa fii iar constienta, am sa i-o dau lui Ernesto, sa ti-o puna el, exact ca la nunta, acum ceva mai mult de un an. "Nu crezi ca e o complicatie prea mare sa va casatoriti la biserica?" am intrebat atunci; mi-ai aruncat o privire severa si, pe tonul de admonestatie pe care nu-l folosesti niciodata cu elevii tai, doar cu mine uneori, mi-ai raspuns ca tu si Ernesto sunteti credinciosi si vreti sa va pecetluiti legatura in public, pentru ca in particular erati deja casatoriti in fata lui Dumnezeu inca din prima zi in care ati dormit impreuna. La ceremonie pareai o zana campestra. Familia a venit de departe ca sa asiste la evenimentul de la Caracas, eu am sosit din California, cu rochia ta de mireasa in brate, sufocata sub muntele de tul alb. Te-ai schimbat acasa la prietenul meu Ildemaro, la fel de mandru ca tatal tau, si-ai insistat ca el sa te duca la biserica cu masina lui veche, pe care o spalase si o ferchezuise special pentru ocazie. "Cand ma gandesc la Paula, o vad numai in rochie de mireasa si cu flori pe cap", mi-a marturisit Ildemaro cand a venit la Madrid, in primele zile ale bolii tale.
De cinci zile la spital oamenii de serviciu sunt in greva, cladirea aduce cu o piata medievala, in curand vom fi invadati de gandaci si sobolani gata sa ne transmita tot felul de boli. La intrare se aduna grevistii, paziti de cordoane de ordine, surazand camerelor de televiziune. Medici, infirmiere, pacienti in pijama si papuci, unii dintre ei in carucior, profita de acest prilej ca sa se distreze, sa trancaneasca, sa fumeze si sa bea cafea de la automat, nimeni nu se grabeste sa rezolve problema, iar gunoiul se umfla precum clabucul. Pe jos e plin de manusi de cauciuc folosite, pahare de carton, mucuri de tigara, pete scarboase. Rudele internatilor curata prin saloane cum pot, dar gunoaiele tot pe culoar ajung, de unde sunt aduse inapoi pe talpi. Lazile de gunoi dau pe dinafara, prin colturi se aduna pungi mari de plastic pline ochi, baile au devenit gretoase si nu se mai pot folosi, majoritatea au fost inchise, aerul duhneste a grajd. M-am interesat daca poti fi mutata la o clinica privata; mi s-a spus ca riscul deplasarii e foarte mare, dar ma gandesc ca cel al altei infectii e si mai mare."