Ganduri despre Constantin Noica

Prin cel de-al treilea termen, expresie a tensiunii ontologice, se exprimă o structură complexă în care se conjugă Ființa cu devenirea. Prin logica lui Hermes, Noica încearcă să scoată silogismul din structura abstractă a tautologiei, din simple forme de „rostire saturată”, spre zone pe care gândirea identitară a refuzat să le exploreze. Acest tip de explorare, nuanțat de teoria mulțimilor secunde și de cea a synalethismului, își are o corespondență în ideea de dualitudine, dar și în așa-numita epistemologie contemporană a semnificatului sau simbolizatului, care reunește cercetări din domeniul științelor naturii, dar și din cele ale spiritului, reiterând importanța unei logici a imaginarului simbolic.

„L-am întâlnit în primăvara lui 1986 la Poșta stațiunii. Avea aura unui aristocrat cu... bască! La fel ca Heraclit, trăia într-o „sărăcie” asumată, fapt ce ține, fără îndoială, de natura omului spiritualizat. Te servea cu un pahar de pălincă în mansarda modestă a „Vilei 12”, în care locuia, în cea mai obișnuită calitate de gazdă. Mânca la masă cu tine la Pensiunea din stațiune, în cel mai firesc mod cu putință. La fel se și plimba. Și, culmea, la fel de firesc te certa. Veneam la Păltiniș cu trei cărți în germană, două de gramatică și cu Brief über den humanismus, ultima citită și răscitită cu traducerea în față, spre a mă obișnui cu termenii filosofiei heideggeriene. (...)

Noica era numai pe jumătate socratic. În sensul că nu opera cu metoda ironiei, cel puțin nu cu tinerii. Din când în când, însă, putea deveni tăios. Nu te lăsa să rătăcești. Avea vocația dascălului de dinainte de război. Programul lui era simplu: trebuia să mănânci jăratic, ca la orice antrenament. Să transpiri. Prima parte a antrenamentului era una de încălzire: turismul filosofic. Dacă știi engleză, citește-l pe Platon în engleză! Dacă știi franceză, citește-l în franceză! Avea și sfaturi tehnice pentru antrenament. De exemplu, cât timp să acorzi limbii germane? Chiar și o jumătate de oră, dar zilnic. Instrumentul, adică limba, era absolut necesar în vederea jocului final, ca o înnobilare, însă lectura constantă a textelor filosofice, de 6-8 ore pe zi, era la fel de importantă. (...)

Eram, cu alte cuvinte, „prizonierii” voluntari ai unui model. Eliberarea pe care ne-o oferea era dublată de respectarea contractului nescris dintre discipol și maestru. Noica își certa „sportivii” într-un fel mistic. Greșelile nu erau pedepsite cu greutatea canonului, ci cu promisiunea că respectarea lui va fi răsplătită înzecit. Pedeapsa era, așadar, încurajatoare. Avea răbdare cu elevul lui și, uneori, găsea soluții chiar și la clinciurile vieții sale, care l-ar fi putut împiedica să-și continue proiectul. Așadar, nu puteai da vina pe condiții... Până la urmă, el ne oferise exemplul propriei experiențe. Trecuse prin destule umilințe: confiscarea averii, domiciliul forțat, pușcăria etc. Și convertise răul în bine. „S-au scris cărți și la lumina felinarului”, nu? Concentrase în el modelul paideic al tuturor figurilor tutelare, acum absente, de dinainte de război. Era un model spartan, e adevărat, dar cu finalitatea cuceririi platoniciene a lumii ideilor. Așa urcam din întunericul peșterii spre lumina zilei. Antrenorul era lângă noi și tot el ne aștepta la ieșire... Parcă ne-ar fi spus: îngrijim copacii cu ochii la pădure. Trebuie să avem în față strălucirea întregului. Adică, un „nu mai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, cu grija pentru drumul spre centru: truda lecturilor zilnice până la sărbătoarea survenirii ideii în cea mai potrivită limbă pentru filosofie - germana. Totul se construia sistematic, cu rigoare. La un moment dat, limba trebuia să coincidă cu filosofia. Cine n-a ajuns la filosofie, prin germană, a rămas doar un spiriduș, care mai aprinde, din când în când, câte o făclie, iubirii de înțelepciune. Contează mai puțin ce s-a ales de fiecare dintre noi după aceea, nu mai ținea de antrenor, ci de vrednicia proprie.”

Ionel Bușe