Cine da mai mult? Licitatii de arta in Romania si America

Nu o dată am scris că americanii ştiu să-şi susţină artiştii, pe toate căile, mai ales prin Casele de licitaţii, unde preţurile la operele artiştilor americani sunt cu mult peste cele cu care se vând lucrări ale artiştilor din alte ţări, de pe alte continente. N-ai să vezi niciodată un artist că Botero, de pildă, că bate în vânzări un artist american de top. Iar topul american este mereu tot mai larg, aproape să-i cuprindă pe toți clasicii și contemporanii!

Și am să dau acum că exemplu două licitațîi care s-au desfășurat la distanță de o zi una de altă: “American Art” și “Master Paintings”, când s-au licitat opere ale unor artișți clasici americani și capodopere ale maeștrilor picturii, ale Renasaterii europene.

Este uluitor să vezi cum primele loturi de opere religioase, fenomenale icoane (loturile 1-17), apartinnad unei colecțîi private de artă renascentistă, cu opere semnate de Tiepolo, Veronese sau Conti, s-au vândut sub estimările casei. Astfel, tabloul Sf. Francisc al lui Tiepolo (lot 14), estimat la 100 de mii de dolari, s-a dat cu 80 de mii de dolari, după 23 de strigări, Madonă cu pruncul de Veronese (lot 15), estimat la 200 de mii se dolari, s-a dat cu la 170 mii dolari, iar Madonă and Child al lui Bernardino de Conti, o minune, tablou aflat și pe coperta catalogului, s-a dat cu 140 mii de dolari, sub estimarea de 300 de mii.

A urmat seria de portrete și peisaje ale Renașterii olandeze, minuni, una și una, la fel, sub estimări, cu excepția lotului 33, un tablou al flămândului Sebastiaen Vrancx, reprezentând o scenă istorică din războiul de 80 de ani, care a depășit estimarea – s-a dat cu 250 de mii de dolari. Și comisarul de licitație nu se grăbea, aștepta cliențîi să se decidă, dar tot slabe erau vânzările. Nici măcar faimosul portret al lui Michelangelo (lot 36), realizat de Școală Italiană (sec. 18), nu a întrunit așteptările, s-a dat cu 10 mii de dolari, spre disperarea comisarului, deși rolul sau este să fie cât mai neutru, cât mai rece, să nu-și trădeze preferințele. Fericiți cei care au luat capodopere cu sume modeste!

Pe când la licitația precedeanta, a artei americane, artișți care nu înseamnă nimic în istoria artei s-au vândut cu sume astronomice. Nu a există tablou să nu fie estimat la sume mari, la peste 500.000$US, ceea ce un renascentist nici n-ar visa. Nu-ti vine să crezi că lucrări caricaturale că Study for “Old King Cole” (1906) de Maxfield Parrish au depășit un million de dolari! Tabloul lui Parrish a fost estimat la 1.200.000$US!… La fel, tabloul lui Norman Rockwell, reprezentând un cuplu comic! Clasicii americani au atacat numai două genuri, portretul și peisajul. Rareori câte o natură moartă. Un peisaj al lui Parrish s-a dat tot cu un 1,0M$US. Ca și tablouri de Georgia O’Keeffe, Hale Aspacio Woodruff, Thomas Cole, Elie Nadelman, John Marin, Grant Wood, N.C. Wyeth, Sanford Robinson Gifford, John Singer Sargent, Frederic Edwin Church, cu un peisaj de ruine, care a atins 1 500.000$US, că lucrarea lui Mary Cassatt (lot 53), reprezentând o mama cu fiica să, să depășească 2.500.000$US. Lucrarea este reprodusă și pe coperta IV a catalogului mic. Iar pe coperta I, vedetă e lucrarea Two Figures on Beach/Două figuri pe plajă a lui Milton Avery, dată cu 1 800 000 dolari. De altfel, Avery a fost cel mai prezent, cu 4 lucrări licitate. Sigur, regele licitației a fost, că de obicei, clasicul Edward Hopper, care, pentru peisajul Shakespeare at Dusk/Shakespeare la amurg, având în centrul tabloului statuia lui Shakespeare din Central Park, a fost încununat cu un premiu de peste 10 milioane de dolari! Artă realistă americană pare a fi marea sensibilitate a colecționarilor.

Abia aici îți dai seama de imensă dependență a artei americane de regele Dolar, de ierarhiile care se stabilesc prin cota vânzărilor. Categoric, valoarea artiștilor americani se stabilește la casele de licitațîi. Totul este în funcție de vânzări.

Din acest punct de vedere, nu avem ce să reproșăm americanilor, ba îi felicităm pentru sensibilitatea lor națională. Să nu uităm că America s-a format cu rădăcini antagoniste, este călită în lungă lupta dintre stăpâni și scalvi, care a generat un sistem al puterii, al capitalului, care a dus la imperialism. Și acest lucru se vede și în artă. Nu-i de mirare că americanii sunt cei mai puternici și numeroși colecționari din lume, ei au dovedit că au această vocație. Și colecționarul îl trage după sine și pe artist, nu invers. Colecționarii sunt mai puternici și mai valoroși decât artiștii. Ei dictează pulsul artei, direcțiile și tendințele artistice. Este că și în cazul filmului, unde vioara întâi o joacă producătorul. Și acest sentiment al puterii are aici o natură patriotică.

Mă gândesc ce înseamnă o licitație la una din casele noastre de la București, unde clasicii nu se apropie de 50.000€, rare sunt lucrările care au depășit 100.000€. Le numeri pe degete. Dacă ne luăm după prețul vânzărilor, constatăm că Românii nu sunt mândri de artiștii lor, nu-i prețuiesc la adevărată lor valoare, care, în acest caz, trebuie să fie de coloratură patriotică. Se aduce mereu în discuție și se justifică această situație tristă prin lipsa puterii de cumpărare, deși automobile, case, restaurante și alte bunuri au trecere. Se aruncă cu bani în prostie, pe efemeride. Am arătat nu o dată că altă este cauza crizei, ea se explică prin lipsa de educație, prin aceea că România de azi nu are colecționari, că nu există nici o preocupare de inițiere în acest sens.

Pe de altă parte, se poate afirmă că americanii sunt mai înclinați către artă contemporană, preferă abstract-expresionismul decât pictură Renașterii sau pictură religioasă. Icoane pe lemn, create de cei mai mari artișți ai lumii, îi lasă indiferenți. Opere că dipticul Saint Peter and Saint Agnes de Spinello di Luca, Crucifixion de Giovanni Antonio da Pesaro, tripticul unui maestru din Siena, fenomenală frescă St. Margaret, the Madonna and Child, and Cricifixion with mourning saints/Sf. Margareta, Madonă și Copilul, și Răstignirea cu sfinți dolofani (lot 7), a unui maestru din Florența, deși estimate de casă la 500 de mii de dolari, abia s-au dat cu 16, 19 sau 20 de mii de dolari, după multe strigări!

Să fie aici un semn privind lipsa de credință a colectionarului American? Însă este greu de spus dacă acest criteriu se poate aplică atunci când este vorba de o dispută bănească, de cursa unei licitațîi. Se pare că nici sentimentul religios, nici cel estetic nu contează sau nu prevalează față de cel pecuniar. Suntem într-o sfera interpretativă care ne plasează la marginea artei. Dar din perspectiva casei de licitațîi, acesta este punctual central, fierbinte, al oricari interpretări. Toate rațiunile, toate analizele comparate ale operelor puse în vânzare trebuie să conducă la mărirea interesului pentru lucrări, pentru că prețul lor să fie cât mai mare.

Până la urmă, și eșafodajul teroretic se reduce la întrebarea: Cine da mai mult? Din acest punct de vedere, în dispută dintre Capodopere europene și artă Americană, câștig de cauza are de departe artă Americană. Și acest lucru se întâmplă pentru că Europa nu mai contează, ea nu mai este un focar al concurenței, farul după care se orientează este tot cel de peste ocean, artă ei trăiește după cum dictează Casele de licitațîi americane.