Celan. Am trait,da

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.