James Bond e un agent secret faimos, destul de aratos pentru un biped, care reuseste intotdeauna sa dejoace planurile raufacatorilor si dupa care suspina toate damele. In esenta, e exact ca mine. Numai ca eu nu sunt faimos. Inca."

    Emilia, colega de clasa a Kirei, este rapita. Cineva ii santajeaza parintii, iar politia bajbaie neputincioasa dupa indicii. Sfanta sardina in ulei! Winston trebuie sa intre din nou in actiune! Pentru ca un agent patruped nu stie de frica atunci cand trebuie sa dea de urma unui om. Sau poate ca ii e frica de un lucru sau doua... Dar cu ajutorul pisicilor din curte, al unei bunicute rusoaice si al infailibilului sau fler, Winston nu poate da gres.

    Fragment din volumul "Winston, agentul cu labute moi" de Frauke Scheunemann:

    „Pasii se apropie. Inima imi bate sa-mi sara din piept. Daca Ana sau babusca ma prind inca o data in bucatarie, cu siguranta ajung la adapost. Si atunci nici macar Werner nu ma mai poate salva!

    Dar pasii trec pe langa bucatarie, indreptandu-se spre baia musafirilor. Pfui, a fost cat pe ce! Pescuiesc din cutie scrisoarea de rascumparare, sar jos si o iau din nou la goana spre camera Kirei. Odata ajuns acolo, pun biletul in mijlocul camerei. Asa! Aici n-are cum sa nu-l observe. Ma asez alaturi si miorlai tare. Uita-te aici, mai copile!

    Intr-adevar, Kira se ridica si vine spre mine. Cu labuta din fata, ii fac repede semn spre bilet. Nu cumva sa-l mai arunce!

    — Hei, vrei sa-mi arati ceva? intreaba Kira, aplecandu-se si ridicand biletul.

    „Cat valoreaza pentru voi fetita voastra? Ridic pretul: doua milioane de euro rascumparare. Si fara politie. Asta a fost conditia mea - dar n-ati respectat-o. Am vazut sticletii. Sa nu se mai intample! Altfel n-o s-o mai vedeti pe Emilia voastra. Nu e o joaca!!!"

   Kira ramane inmarmurita.

    — Winston, de unde ai asta? E o scrisoare de rascumparare!

    Lasa biletul sa ii cada din mana. Incerc sa-i arat cu laba numele Emiliei. Nu reusesc prea bine. Kira ridica mainile a neputinta. Nu intelege ce vreau arat. Of! Totul ar fi fost mult mai simplu daca ar mai fi putut sa-mi citeasca gandurile. Oricum, ii trece prin cap sa puna biletul din nou pe covor. Ii arat cu laba numele Emiliei.

    — Winston, tu mai stii sa citesti?

    Miorlai tare si sper sa se inteleaga un „da".

    — O arati pe Emilia, asa e? Ai luat biletul din casa Emiliei? Deci e adevarat? Emilia a fost rapita?

    Miau, miau, MIAU!

    — Groaznic! De-asta n-a mai venit la repetitie! Dar cum a ajuns biletul asta la tine? L-ai luat cand am fost la Emilia acasa?

    Ma gandesc repede cum i-as putea explica bine prin gesturi toata excursia mea aventuroasa cu Odette, Spike si Caramel. Si ajung la concluzia ca nu prea bine. Asadar, trag un miorlait simplu. La urma urmelor, n-are nicio importanta cum si cand am ajuns la bilet.

    — Deci este adevarat! sopteste Kira, cu mana la gura. Biletul chiar e din casa Emiliei. Trebuie sa le dau imediat de veste lui Pauli si lui Tom!

    Isi scoate mobilul din ghiozdanul sprijinit de birou si tasteaza.

    — Alo, Tom? Kira la telefon. Am vesti proaste despre Emilia. Nu e deloc bolnava. A fost rapita.

    Tom probabil ii spune ceva, pentru ca acum Kira tace si asculta.

    — Ba da, ba da, sunt absolut sigura. Winston mi-a aratat scrisoarea rapitorului.

    Aud cum Tom mormaie ceva. Sau poate rade?

    — Tom, raspunde Kira cu repros, nu e o gluma! Doar stii ce istet e Winston. Situatia e grava! Trebuie sa ne intalnim.”