Adevarul despre minciuna

Nouă tipuri de înșelătorii strălucite studiate din toate unghiurile: escrocii care le-au pus în operă, minciunile pe care le-au spus și capacitatea oamenilor de a le crede, dezvăluind mecanismele credulității și rolul permanent – și fundamental – pe care l-au jucat în istorie afacerile prea bune ca să fie adevărate. Adevărul despre minciună și cele trei valențe ale sale: minciunile pe care ni le spunem unii altora, minciunile pe care ni le spunem nouă înșine și minciunile pe care cu toții cădem de acord să le credem, de la mincinosul cotidian la fraierul clasic.

„Selecția naturală poate fi oricum, numai întâmplătoare nu.” Richard Dawkins

„Când are cărți câștigătoare, omul trebuie întotdeauna să joace cinstit.” Oscar Wilde

„În viață, oamenii sunt cel mai dureros amăgiți de propriile lor păreri.” Leonardo da Vinci

Aceasta este partea știută a poveștii celebrului furt al Mona Lisei. Dar există și o altă parte, neștiută: în 1908, cu câțiva ani înainte ca Mona Lisa să fie furată, un escroc argentinian, Eduardo de Valfierno, a folosit mai multe identități false ca să intre în SUA și să obțină accesul în anumite cercuri exclusiviste. A reușit să câștige încrederea unor colecționari de artă milionari, oameni care nu doar că erau bogați, dar aveau și o moralitate destul de flexibilă. Fiecăruia în parte i-a spus că putea să-i procure (adică să-i fure) Mona Lisa. Fiecare s-a învoit să cumpere pictura pentru o sumă astronomică – bineînțeles –, dacă De Valfierno izbutea într-adevăr să pună mâna pe ea.

Între timp, argentinianul i-a comandat falsificatorului de artă Yves Chaudron să-i facă șase copii perfecte ale Mona Lisei. Când Chadron a terminat, copiile au fost livrate.

Și detaliul final: în 1911, De Valfierno l-a plătit pe Peruggia să fure tabloul din Luvru.

Iar acum luăm povestea de la capăt: Mona Lisa a dispărut din Luvru ca urmare a unui furt spectaculos, rămas nerezolvat mai mulți ani. Timp în care de Valfierno a vândut câte o copie a lucrării victimelor lui, asigurând-o pe fiecare în parte că dobândea originalul furat din Paris. De fapt, nu se știe câte copii au fost vândute în total (se bănuiește că între 11 și 16), căci este foarte probabil ca escrocul să fi apelat și la un al doilea falsificator. Fiecare cumpărător în parte știa că tabloul pe care-l primise fusese furat, dar fiecăruia i se spusese și că muzeului avea să i se „returneze” o copie falsificată, pentru a reduce șansele ca ei să fie implicați. Totuși De Valfiero îi avertizase pe toți să păstreze secretul: puteau să se bucure de Mona Lisa, dar era imperios să nu mărturisească asta nimănui.

Autor

Aja Raden a studiat istoria antică și fizica la University of Chicago și a fost coordonatoarea diviziei de licitații a faimoasei House of Kahn Estate Jewelers. Timp de peste șapte ani a lucrat ca designer pentru compania de bijuterii fine Tacori, cu sediul la Los Angeles, fiind unul dintre cei mai buni experţi în domeniu. Locuiește în Beverly Hills, California.