Inimi cicatrizate

Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schulz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher a fost numit de critica occidentala „un scriitor de sanatoriu". A suferit de foarte tanar de o forma violenta de tuberculoza a oaselor, boala care l-a sechestrat timp indelungat in saloane de spital. A murit in 1938 la numai 29 de ani, dupa ce scrisese patru carti: Corp transparent (1934), Intamplari in irealitatea imediata (1936), Inimi cicatrizate (1937) si Kzuina luminata (publicata postum, in 1971). Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera in care relatia individului „ales" cu lucrurile si fiintele contamineaza actul scriiturii. 

    “Viata lui Blecher continua la Roman asa cum am vazut-o. Voi mai avea vreodata curajul sa ma vait de ceva? Voi mai avea nerusinarea sa am capricii, indispozitii, enervari?... El traieste in intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstracta, nebuloasa, cu termen lung. E moartea lui, precisa, definita, cunoscuta in detalii, ca un obiect. Ce ii da curaj sa traiasca? Ce il sustine? Nu e nici macar disperat. Nu inteleg, marturisesc ca nu inteleg... Noaptea l-am auzit gemand din odaia lui, tipand — si am simtit ca mai e cineva in casa, afara de noi, cineva care era moartea, destinul — nu stiu cine.” (Mihail Sebastian, Jurnal, miercuri, 30 septembrie 1936)

      Fragment din roman:
 

    “Ziua se prelungea intr-o inserare calduta si funerara de octombrie. Campurile defilau prin fereastra vagonului rosii si aramii, putrede de soarele absorbit indelung toata vara. In compartiment, Emanuel si tatal lui, singuri, zaceau cufundati in acelasi sentiment de tacuta intimitate. Odata cu ei calatorea ritmul de fierarie veche a trenului, ca bataile repezi ale unei inimi imbatranite si mecanice, fixata sub vagon.

    Intr-o gara mica, unde trenul nu se opri decat o minuta, se dadura jos sa schimbe.

    Urcara intr-un trenisor cu vagoane inguste, cu o locomotiva demodata si inghebosata ca o camila. In vagon nu erau decat doua banci, in tot lungul lui, de o parte si de alta, ca intr-un tramvai. Incetisor, trenul porni nesigur hurducandu-se de sine. Toate geamurile prinsera a clantani cu putere ca si cum le-ar fi fost frica de voiaj. In urma lui, Emanuel mai privi o data gara mica, alba, cu glicine roze la feresti. Apoi cineva trase o perdeluta si peisajul ramase afara ca taiat cu foarfeca.

    In vagon se inghesuia lume multa, cu pachete si cosuri; oameni care se indesau pe banchete... copii care scanceau... apoi, indata ce trenul porni mai iute, incepu o conversatie intensa in tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de intelegere si de bunavoie. Toata lumea asta pleca la Berck. Un cultivator in haine de duminica, cu un buchet de flori campenesti in mana, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subtirele si elegante, in tailleur gris. Chiar in fata, pe bancheta, doi parinti tineri isi duceau copilul la un sanatoriu. Era un baietas slab si palid, In haine de marinar, cu un picior infasurat in bandaje. Mainile ii atarnau subtiri si obosite ca la o papusa de carpa. Il tinea pe brate mama lui, in timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensa nedumerire, examinand curios toata aceasta lume necunoscuta.

    Emanuel fu deodata interpelat de vecina lui, o batranica in haine de doliu.

    - Pleci la Berck? intreba ea. Esti bolnav?

    Tipa foarte tare ca sa domine zgomotul dublu al trenului si al conversatiei generale.

    - Unde suferi? Aici?... Aici?... Arata soldul, apoi spatele.

    - Da, aici, la spate, raspunse Emanuel.

    Batranica isi stranse gura punga si clatina din cap a compasiune."