Arta, artisti, administratie in anii 80

Gelu Culea (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

România socialismului târziu punea încă arta în inventarul «activităţilor» din societate. Cu rubrici despre «produse» şi «producători». Totuşi, în registrul cultural şi în realitate, ţara trăia cu opere şi artişti. Între politica administrativă a unei uniuni de creaţie şi substanţa vieţii artistice au stat însă mereu funcţionari, catastife, controale şi libertăţi - un spaţiu despre care avem aici una dintre foarte rarele mărturii.

Şi iată-mă instalat la Uniunea Artiştilor Plastici! Sediul se afla într-o fostă clădire de administraţie financiară de pe strada Rosetti. După 1990 acesta a fost preluat de stat, rămânând ca Fondul să se descurce cum o putea. Dar nu numai în acest caz Uniunea a fost pusă în stradă. Aşa s-a întâmplat şi cu sediul său din strada N. Iorga, de lângă Paşapoarte. Atunci când îi fusese repartizat, acel sediu se găsea într-o stare jalnică la toate nivelurile (parter, etaj, demisol şi acoperiş). Primul nivel avea pictura murală deteriorată, vitraliile sparte, oglinzile din hol crăpate, corpurile de iluminat aproape distruse (ce să mai vorbim despre parchet şi tâmplărie...), iar la etaj parcă trecuse uraganul! În curte erau în aceeaşi situaţie clădirile-anexe despre care se spunea că ar fi avut altădată destinaţia de grajduri şi adăpost pentru caleşti. Obştea a cheltuit sume imense pentru a restaura totul, iar artiştii şi Combinatul au lucrat cu osârdie.

La sediul din Rosetti, configuraţia interioară a imobilului nu a fost modificată. Au rămas neatinse ghişeele de relaţii cu publicul de la parter, în spatele lor fiind amplasate birourile de primire a lucrărilor de artă ce urmau să treacă prin comisii. M-am urcat la etaj, unde erau Aprovizionarea, Juridicul, secretariatul şi biroul directorului. Secretară era «Doamna Dida», care părea a fi un fel de emblemă a instituţiei. Cunoştea pe toată lumea şi toată lumea o cunoştea pe ea. Avea cineva nevoie de vreo informaţie? La Dida apela. Aveai impresia că, exact ca în versetul biblic «La început a fost Cuvântul», şi aici «La început a fost Dida» şi în jurul ei s-a format Fondul Plastic.